Câțiva pași și vântul îmi strigă tare la ureche. E liniște azi.. Mijloc de săptămână și cu toate astea nu ezit să iau o pauză de patiserie. Ajung în față, când observ că e deja închis. Bat în geam, cu speranța că cineva îmi va deschide.
– E închis acum. Fac inventar pentru câteva ore.
După ce îmi strâng de pe jos inima făcută țăndări de sperietura pe care am tras-o, observ cum un tip îmbrăcat în sacou crem, înfulecă dintr-o plăcintă.
– Te-am speriat? Nu contează. Hai și stai jos, până deschid patiseria. Eu vin mereu după bunătăți și aștept pe bancă, până termină cu număratul. Oare ce or număra? Câte savarine mai au? Sau poate calculează topping-ul rămas? Sau..
Nu se mai oprea din întrebat. De parcă ar fi trebuit să am răspunsurile la mine. Nu știu cum să îi vorbesc, așa că mă așez în liniște.
– Știi, te-am mai văzut aici. De obicei ești mai vorbăreață și ai flori în păr. Mereu ai culorile la tine, și iei desertul care îți Zâmbește mai mult. De ce ?
Rămân uimită că știe cine sunt.. Și totuși nu îi spun nimic.
Clopoțelul anunță că patiseria e deschisă.
Se ridică în picioare și-mi întinde mâna..
– Mă gândesc să mă răsfăț cu vată pe băț.. Mergem?..
🍰 VA URMA.. 🍰
SoulDiva 
Lasă un comentariu